....😢

Într-o relație cel mai mult doare trădarea. Faptul

că cineva a aruncat departe încrederea pe care tu i-ai dăruit-o. Nu te sfărâmă gestul atingerii unui alt trup care a intervenit între voi. 

Este infinit mai sfâșietor faptul că, odată cu acea atingere, o parte din sufletul tău a rămas pe pielea altei persoane. 

Să știi că tot ce-ți aparținea ție cândva, acum se cuvine altcuiva.

Te doare că s-a transformat atât de ușor într-o iluzie...

…o iubire pe care o credeai de neclintit. 

 

....prea tarziu....

Uneori nu-ți dorești de la partenerul tău decât o fărâmă de înțelegere. Nu îi ceri nimic special. Vrei doar să nu te judece. Să te asculte.

Te gândești că în felul acesta îți poți găsi un crâmpei de liniște atunci când viața îți ascunde busola și nu mai știi care-ți este calea...

Alteori îți dorești doar să râdă din suflet alături de tine tunci când bucuria pe care o simți este mai mare decât o poți cuprinde. Dar înțelegi că partenerul tău încă nu a învățat să râdă. Cu tine...

Iar în momentele în care plângi, singurătatea este resimțită mai tare ca niciodată. Deși toți cei din jur te știu într-o relație. 

Iar dacă o astfel de persoană poate să adoarmă în liniște știind că sufletul tău este zdrobit când suferința ta este atât de mare încât are deja contur, să știi că acea persoană nu te iubește. 

Probabil nu a reușit s-o facă niciodată!

 

.....amintiri.....

Privesc in mine si- mi simt sufletul plin ...cu ce?...nu stiu..

Mi-ar placea sa spun ca am sufletul plin de bucurie ,de zambete dar...

dar zambesc ...

Inchid ochii si ma las purtata de pasii stersi ai timpului ...trecutul ..prezentul ...

se intersescteaza in 

gandurile mele ...amintitri..regrete...teama...dorinta...lacrimi...zambete...ras de copil...bucurie...le simt pe

toate in suflet...

 n-am puterea sa ii redeschid,vreau sa raman asa ,cu sufletul plin ...

plin de amintirile din 

ziua in care te-am cunoscut ,ziua aceea de iarna ,cand ochii tai au scris in mine o poveste de iubire ,

ziua in care ma zbateam intre dorinta si ratiune,intre speranta de lumina si certitudinea de intuneric...imi era atat de greu ...exact ca si acum...

 E din nou iarna...si mi-au inghetat pe buze cuvinte nerostie,

cuvinte care au murit la strigatul meu de iubire,

 si-au renascut atunci cand sufletul striga dupa tine...

E iarna ...si ninge-n mine viscolit cu dorul de tine ...dar zambesc ...si-acum stiu de ce ....in suflet,esti tu...

Iubirea mea ,un fulg de nea ce s-a topit pe obrazul timpului...

 

.....povestea mea...

𝙋𝙡𝙚𝙙𝙤𝙖𝙧𝙞𝙚 𝙥𝙚𝙣𝙩𝙧𝙪 𝙞𝙚𝙧𝙩𝙖𝙧𝙚 - 𝙥𝙤𝙫𝙚𝙨𝙩𝙚𝙖 𝙢𝙚𝙖 ✨

Să nu lăsăm nimic la voia întâmplarii. Să iertăm și să vindecăm la timp.

Vindecarea nu se face din întâmplare. Este nevoie să conștientizăm și să îmbrățișam toate rănile trecutului, să le dăm noi voie să se închidă.Nimic nu se întâmplă peste noapte, nu există praf magic de presărat peste... Doar acceptare și compasiune față de sine.Nu exista "nu am sa iert niciodată!", "nu am să uit si nu am să iert!"! Prin neuitare și neiertare îți faci rău doar ție. Te autosabotezi.Gândește-te: ce îți aduce ție bun dacă nu lași să se ducă toată această povară din suflet? O porți și in suflet și în corp. Se schimbă ceva din trecut? Nu. Indiferent de rană si de cel/cea care ți-a provocat-o, tu alege-te pe tine. Alege să vorbești tu prin rănile tale, nu ego-ul tău rănit. Nu te mai agăța de fapte din trecut. Nu îți spun să le acoperi cu uitare ci să ți le asumi și să le "pansezi" cu iubire de sine, cu răbdare, înțelegere și blândețe.Îți vorbesc din perspectiva unui om care își frământa rănile. Când le credeam vindecate, făceam eu cumva ca să le reactivez, să sangereze iar. Dădeam vina pe cei din jur, pe familie, pe soartă...Până mi-am dat seama că nu îmi apăsa nimeni pe ele. Eu eram cea care nu le lăsam să se vindece.Cum știu că am vindecat, poate vă întrebați. Mă uit înăuntrul meu. Mă uit peste umăr. Citesc ce scriam în trecut și îmi dau seama câtă suferință înăbușită era în versurile mele. Cât mascam, cum puneam bandaj peste bandaj, doar-doar o dispărea durerea, amintirile care mă tot bântuiau și nu mă lăsau să mă bucur de ceea ce aveam. Căutam soluții, alergam după vindecare, când ea fusese mereu acolo, la îndemână. Înăuntrul meu.Ce mai făceam? Încercam să vindec cu flăcări. Puneam atâta patos în vindecare, cum ai pune fierul încins direct pe rană...dar știți ce nu puneam? Nu puneam suflet, dorință și credință!Fierul dacă îl treci prin foc se călește. Adică ce îi faci unui suflet deja oțelit, dacă îl treci prin focul durerii, rememorând, iar și iar, același scenariu? Nu îi mărești duritatea și rezistența? Păi nu...Până și otelul călit devine casant, și, în lipsa unui tratament de revenire, va rezulta o piesa din oțel dură, dar în acelasi timp foarte fragilă...Și atunci m-am întrebat: Asta îți dorești cu adevărat? Nu cumva, cu cât ești mai rigid și mai împietrit în durerea ta, trecând-o prin foc la nesfârșit, cu atât mai mult riști să devii mai fragil la intemperiile vieții?Așa că am lăsat în urmă. Am lăsat în voia mea, trezită, și nu a întâmplarii. Am lăsat să se aștearnă iertarea. E o poveste lungă...ce a început demult, dinainte de începuturi. Dar e a mea și aleg să o (re)scriu cu iubire, iertare și recunoștință! 

Iartă, suflete! Se întâmplă să te vindeci! 

Cu iubire,

Iulia