Ai stiut mereu cum sa ma faci sa plang , ai stiut cum sa ma faci sa ma simt ciudata , ratacita ...ai stiut sa ma ranesti , ai stiut sa pari omul de care aveam nevoie . Ai stiut sa spui povesti dar nu ai stiut sa le transformi in realitate . Cum sa ai parte de iertarea si intelegerea mea ? Cum sa cersesti iubire fara sa o dai mai departe ? Tu ...doar ai parut a fi ...nu ai stiut sa fii ...ai stiut sa porti masca prefacatoriei . Uneori erai barbatul perfect , prea perfect ca sa fie adevarat . Alteori erai un strain cu care nu aveam ce inparti si ...intr.un final m.am trezit ...amortita , obosita , cu sufletul facut bucatele , cu inima tatuata de amintirile noastre ...pfff...dar la naiba ...eu urasc tatuajele asa cum urasc impregnarea suferintei din sufletul meu ....suferinta e permanenta ....probabil o sa.mi ia ceva timp sa imi revin .....sa inteleg care mi.au fost greselile ....sa ma iert pentru timpul pierdut ....pentru lacrimile varsate zi de zi ....pentru temerile si noptile pierdute asteptandu.te ....Tu ....strainule ...m.ai abandonat in mijlocul vietii agitate ....Lasitatea e calitatea ta ....nu si a mea ...ramas bun strainule

....si cat te am iubit....

Daca vreodata te vei intreba de ce am plecat , sa stii ca nu am vrut . Mi.am dorit mereu sa raman in bratele tale , sub ochii tai , langa sufletul tau . Tu ...tu erai ocupat ...nu aveai timp de mine , de lucruri simple . Eu eram complicata , ma bucuram de nimic . Tu erai acolo , eu eram aici ...te vedeam mereu dar tu nu ...tu ma priveai rar . Iti sopteam cuvinte la ureche si tu ascultai muzica ce se auzea in casti . Eram a ta si totusi ma simteam a nimanui . Offf...la naiba ...durea al naibii de tare boala asta si nu gaseam la nici o farmacie medicamentul care sa o tratez . Din ochii mei curgeau in fiecare seara lichidul acela sarat ....plin de tristete de si nu imi injectam nimic . Offf...era un sentiment ciudat ...nimic nu se lega . Am incercat sa caut solutii , dar mi.ai zis ca altul e drumul meu ...ce ma durut ....Mi.am strans lucrurile in liniste , ca sa nu te deranjez ....Am vrut sa.mi iau si amintirile dar ...bagajul era plin de regrete , dezamagiri , clipe nostalgice . Stii ...poate le vei pastra tu ...poate intr.o zi le vei privi ....si asa iti vei da seama cat te.am iubit si cat te.am pretuit ....Acum nu.mi ranane decat sa.ti zic ...." La revedere straine ,,

Sufletul meu

.....a căutat şi a găsit, dar a pierdut...iar acum a obosit...s-a închis şi a tăcut....ca timpul să nu-l mai găsească... Să iubeşti înseamnă să doreşti în fiecare clipă să-i auzi glasul....râsul, să iubeşti înseamnă să tremuri de nelinişte şi să tresari de bucurie, să iubeşti înseamnă să te oferi din toata fiinţa celui care-ţi ţine loc de suflet, inima şi viaţă .... Dar, se întâmplă ca uneori, când eşti atât de singur, să simţi nevoia să plângi, să plângi cu lacrimi amare, oare de ce? Din nimic, sau poate pentru că avalanşele trăirilor din trecut se întorc cu o intensitate şi mai mare în prezentul tău, sau.. poate pentru că, ai înţeles că nimeni nu este alături de tine, poate că ai inţeles că nimeni nu are nevoie de tine, poate pentru că...simţi nevoia să -ţi descarci sufletul de toate răutaţile şi murdăriile adunate de la oameni, de-a lungul timpului, de multele clipe de singuratate, de tot ce este urât în viaţă ta, şi-atunci te aşezi în faţa cerului plin de stele, şi te uiţi şi cauţi, şi cauţi cu disperare parcă, steaua ta. A căzut? Te-ntrebi cu înfrigurare dacă Ea, mai este pe cer… Dacă mai străluceşte, cu aceeaşi intensitate sau lumina ei a pălit? Începi să vorbeşti cu propriul tău Eu să vezi unde-ai greşit, poate este numai vina ta, poate nu ai ştiut cum să vorbeşti, poate nu ai ştiut cum să te porţi, şi te cerţi într-una, singura, tot pe tine, chiar dacă tu în micul tău suflet atât de sensibil, crezi că ai făcut totul bine, vine acel Eu al tău care îţi spune că tu eşti vinovat, nu ai ştiut să laşi de la tine, nu ai ştiut să pui destul suflet în ceea ce faci..şi plângi cu lacrimi amare, şi...cauţi steaua ta...dar nu o găseşti…şi tot cauti, pâna când obosita de atâtea căutări, încetezi s-o mai faci spunându-ţi că nu mai are nici un rost. Aşa e viaţa! Nu mai vreau să gândesc în funcţie de ceea ce am trăit, ce am avut. Vreau să am din nou încredere, vreau să pot din nou să mă bucur de ziua de azi. Trecutu-mi este duşman uneori şi oricât de tare m-aş forţa, se pare că mereu câstigă în detrimentul prezentului, pe care îl ignor atât de des. Am iubit, am iubit până ieri… când, scotocindu-mi inima n-am mai descoperit niciun colţişor unde să mai pot face loc altcuiva. Un el a încercat să-mi fure inima cu totul. Văzând că are sorţi de izbândă, a mişcat-o până când a întors-o pe veci. Am ţipat şi nu m-a auzit. Mi-a întors inima spre trecut şi a lăsat-o aşa ştiind că astfel, măcar nu voi mai lăsa pe nimeni să ajungă acolo. Îmi doresc din tot sufletul un nou început. Şi pentru prima dată nu-l mai vreau de mâine. Îl vreau acum! O să închid ochii, o să zâmbesc şi o să iert din nou. Aş vrea să uit... şi voi uita! Îmi este teamă că voi pierde clipele, lăsându-le să moară şi n-aş dori asta pentru nimic în lume. Nu mai vreau să-mi irosesc prezentul cu nimicuri, sau cu cine nu mă merită. Dragostea este o poveste straveche,dar care este întotdeauna nouă, este spaţiul şi timpul măsurat cu inima, este singurul joc unde amândoi câstigă sau amândoi pierd. De această dată am pierdut…şi de aceea am preferat să îngropăm trecutul în spatele culiselor. Oamenii se întâlnesc şi se cunosc...apoi se despart. Se despart pentru că au făcut imprudenţa de a se cunoaşte. Se despart, dar nu se uită. Nu se uită, dar suferă şi cum mulţi fug de suferinţă, puţini ştiu să iubească.

Povestea tuturor...sau până la urmă poate doar povestea mea ...cine stie…

Dar îmi promit mie însămi, că de azi, o voi iubi doar pe acela care iubeşte ploaia şi o casă bună şi priveşte viaţa împăcata, doar pe acela il voi urma prin furtună, şi la focul sufletului său mă voi încălzi neîncetat… Îi voi spune c-am sosit să-i aduc gânduri bune... ...izvor nesecat de linişte, şi că-mi doresc ca sufletul.. să-i fie mereu răsărit de soare şi senin în zare, iar eu nu-mi voi dori decât să-i fiu mereu gândul...cald şi bun, să-i fiu mereu inima ... ...şi fiecare picur de tristeţe ce i se va aşterne uneori, în cale, eu să-i fiu doar întărire pentru trup şi suflet...dacă mă va accepta aşa cum sunt…un suflet însingurat, dar sincer şi frumos.

Au fost clipe în viata mea în care mi-as fi dorit să am o inimă uriasă, în care să încapă multă fericire, multă iubire si toate amintirile mele dragi.
Dar au existat si zile în care nu îmi doream să posed o inimă; zile în care o simteam ca pe o povară si as fi dorit o pauză.
Si mai sunt si zilele în care mă aflu exact la jumătatea distantei între ratiune si simtire: sunt clipele în care mintea si inima se ceartă pentru primul loc.
Mi-am promis că nu voi mai lăsa pe nimeni să capete putere prea mare asupra inimii mele. Si totusi, am uitat de asta. Am trecut peste cuvântul spus si am lăsat iubirea să îmi inunde inima. Am lăsat oamenii să se strecoare în coltisoarele cele mai intime ale inimii mele si să aprindă lumina pentru a vedea toate tainitele.
Iar eu încercam să îmi protejez cumva inima de momentele care se puteau transforma într-o secundă în lucruri ireversibile.
Dar până la urmă am priceput că nu poti fugi de dragoste. Este esenta vietii si, chiar dacă ne poate face rău, merită riscul.
Asa că astăzi, acum, merg pe frânghie, dorindu-mi în fiecare secundă să am suficientă fortă ca să-mi tin echilibrul, dar aruncând din când în când priviri înainte si înapoi, spre oamenii care merg cu mine pe aceeasi frânghie...Nu, nu am voie să-mi pierd echilibrul, nu am voie să cad, pentru că asta i-ar face si pe ei să cadă odată cu mine.
Nu trebuie să renunt. Trebuie să mergem împreună pe acest subtire fir de sperantă, ducând cu noi cât mai multă iubire...

Eu am trait prin tine, pentru tine si in absentza ta... Te iubesc din tot sufletul meu si te-astept...Te-am asteptat atatia ani ca sa apari... si te voi astepta inca pe atat,  pentru ca o singura data in viata iti intalnesti jumatatea cealalta care e ca tine... Indiferent de ce va fii in viata mea, TU vei ramane sufletul meu si pentru care am sa dau totul la o parte daca intr-o zi te vei hotari sa apari  chiar daca doar pentru o secunda... Mai bine 5 ani de fericire decat 10 de nefericire... Eu zic ca mai bine o secunda de fericire absoluta decat o viata fara iubire...
      Sufletul meu, vreau sa ma tii in bratze si-apoi sa iti continui viata de pana acum... Nu vreau mai mult decat ceea ce poti sa imi dai...
TE IUBESC, simplu, banal, dar absolut...".."

Am vrut...

Am vrut să scriu deseori despre lucruri frumoase, despre momentele plăcute din viața oamenilor, despre partea aceea frumoasă a vieții. Și am scris. Însă de fiecare dată când am făcut-o, realitatea m-a plesnit cu atâta putere peste față încât urme adânci mi-au rămas pe obraz.
Am scris despre acei oameni care credeam că sunt speciali, că au un caracter admirabil și o personalitate de neclintit. Mai târziu însă am descoperit stupefiată că special era doar felul lor de a îmbrăca minciunile în cuvinte frumoase, că acel caracter admirabil era inexistent, iar personalitatea era bine mascată de câteva fapte bune.
Am scris deseori despre prietenie și despre oamenii care credeam că-mi arată în fiecare zi ce înseamnă ea. Am descoperit deseori că și ei aveau deseori cuțite la capătul brațelor.
Am scris despre oameni care mă inspirau și îmi dădeau speranțe. De fapt, ei vindeau doar iluzii de care eu deveneam dependentă și le doream cu lăcomia unui om privat de ceea ce-și dorea.

Acesta este motivul pentru care mi-e teamă să mai scriu despre partea frumoasă a vieții și despre momentele frumoase pe care mi le dăruiesc uneori oamenii. Mi-e teamă ca realitatea să nu mă găsească iarăși și să mă pălmuiască zdravăn. Palmele ei sunt reci, umede și au o forță pe care nu o pot învinge.

Amintirile frumoase sunt clipe pe care noi le furăm timpului. Amintirile dureroase sunt cele pe care realitatea ni le oferă forțat. Ele au un ecou puternic, care ne răsună în suflete vreme îndelungată. Pe ele timpul nu-și așterne praful, lăsându-le să provoace în continuare durere și amărăciune, o amărăciune care îți invadează toată ființa.
Se spune că nu e bine să trăim în trecut și să păstrăm dezamăgirile în suflet. Eu spun că asta nu e posibil. Nu e de ajuns voința, dorința sau autocontrolul pentru a ne scutura de trecut. În fond, de ce am face-o? Trecutul e ceea ce suntem în prezent, e drumul acela mai scurt sau mai lung pe care l-am parcurs fiecare în parte. Sunt multe întrebări ale prezentului la care doar trecutul ne oferă răspunsuri și multe întrebări ale trecutului la care ne răspunde viitorul. E un cerc în care ne învârtim la nesfârșit, la fel cum fac șoarecii în acea rotiță care se învârte amețitor de repede, cu marea diferență că noi nu ne putem opri. Nu putem ieși din acest cerc, ci continuăm să ne învârtim în același ritm amețitor și obositor.

Ca și în trecut, dezamăgirile, trădările, înșelăciunile și ipocrizia mă trag deseori de mânecă și acum.
Și știu. Știu că deși nu recunosc, oamenii le-au simțit biciul pe propria piele. Doar că îi doare să își găsească gândurile pierdute printre rândurile altcuiva...

Anisoara Puica - Din nou e toamna, iubirea mea!