joi, 22 ianuarie 2015

Si cred ca.....

Uneori mă trezesc tânjind după bunătate, după două vorbe plăcute sau după un zâmbet timid. Uneori mă trezesc că aștept prea multe de la oamenii din viața mea, că le cer prea multe, că vreau să schimb câteva ceva la ei. Uneori mă trezesc că-mi închid inima în fața celor care mă dezamăgesc cu purtarea lor, fără să realizez de fapt că greșelile sunt omenești și că perfecțiunea nu există. Tocmai fiindcă suntem oameni gândim în acest mod. Simțim răutatea, invidia, răceala la un nivel mult mai profund și acest lucru ne rănește. Tocmai fiindcă nu sunt perfectă nu înțeleg de ce alții nu își doresc să persevereze, să-și depășească limitele și se mulțumesc să bată pasul pe loc. Este peste puterea mea de înțelegere. Câteodată mă simt curajoasă și puternică și sunt decisă să fac ceva în privința aceasta. Să le deschid ochii. Să-i fac să înțeleagă. Însă câteodată mă simt de parcă nu îi cunosc iar indiferența lor mă doare și mă face să-mi pierd speranța. Doar pentru o clipă. Doar atât cât să renunț la a mai încerca. Dar această clipă poate duce la pierderea omului pe care îl iubești suficient de mult încât să-i dorești binele și să-l vezi fericit. Acest moment, fulgerător și înșelător, plin de promisiuni, nu face decât să ne tulbure și mai mult sentimentele. Pentru că pe oamenii pe care îi iubești se presupune că îi accepți cu tot cu defecte, cu tot cu părți de suflet cenușii, cu tot cu regrete și cu vise neîmplinite. Așa o fi. Eu o știu pe a mea, însă. Nu pot accepta delăsare și neimplicare din partea celor pe care îi iubesc. Nu pot accepta lacrimi și tristețe de parcă întreaga lume s-ar sfârși pentru ei. Nu pot accepta cuvinte neputincioase și gesturi menite să atragă mila atâta timp cât trupurile le sunt sănătoase și bune de muncă. Nu pot accepta scuze atâta timp cât există Dumnezeu și iubirea față de noi. Uneori nu le pot accepta slăbiciunile pentru că știu că pot să le depășească, pentru că le cunosc puterea și forța interioară. Uneori mă cert pentru că simt în acest fel, însă cred că pe oamenii de care îți pasă nu-i poți lăsa de izbeliște indiferent cât de rău te tratează. Într-un final, unii probabil vor înțelege cât de aproape erau de prăpastie și îți vor mulțumi în sinea lor pentru că le-ai fost liman, în timp ce alții poate nu-ți vor înțelege niciodată gestul salvator. Dar nu asta e important. Important este să-ți simți sufletul împăcat, liniștit, doldora de fericire la gândul că cineva a reușit datorită ție. Că cineva zâmbește acum datorită ție. Că cineva s-a reîntors la Dumnezeu datorită ție. Și asta mă face să sper. Și să cred că lumea se poate schimba dacă îți dai interesul.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu