Sufletul meu...
a căutat şi a găsit,dar a pierdut...iar acum a obosit...s-a închis şi a tăcut....ca timpul să nu-l mai găsească... Să iubeşti înseamnă să doreşti în fiecare clipă să-i auzi glasul....râsul, să iubeşti înseamnă să tremuri de nelinişte şi să tresari de bucurie, să iubeşti înseamnă să te oferi din toata fiinţa celui care-ţi ţine loc de suflet, inima şi viaţă.... Dar, se întâmplă ca uneori, când eşti atât de singură, să simţi nevoia să plângi, să plângi cu lacrimi amare, oare de ce? Din nimic, sau poate pentru că avalanşele trăirilor din trecut se întorc cu o intensitate şi mai mare în prezentul tău, sau.. poate pentru că, ai înţeles că nimeni nu este alături de tine, poate că ai inţeles că nimeni nu are nevoie de tine, poate pentru că...simţi nevoia să -ţi descarci sufletul de toate răutaţile şi murdăriile adunate de la oameni, de-a lungul timpului, de multele clipe de singuratate, de tot ce este urât în viaţă ta, şi-atunci te aşezi în faţa cerului plin de stele, şi te uiţi şi cauţi, şi cauţi cu disperare parcă, steaua ta. A căzut? Te-ntrebi cu înfrigurare dacă Ea, mai este pe cer… Dacă mai străluceşte, cu aceeaşi intensitate sau lumina ei a pălit? Începi să vorbeşti cu propriul tău eu să vezi unde-ai greşit, poate este numai vina ta, poate nu ai ştiut cum să vorbeşti, poate nu ai ştiut cum să te porţi, şi te cerţi într-una, singură, tot pe tine, chiar dacă tu în micul tău suflet atât de sensibil, crezi că ai făcut totul bine, vine acel eu al tău care îţi spune că tu eşti vinovată, nu ai ştiut să laşi de la tine, nu ai ştiut să pui destul suflet în ceea ce faci..şi plângi cu lacrimi amare, şi...cauţi steaua ta...dar nu o găseşti…şi tot cauti, pâna când obosită de atâtea căutări, încetezi s-o mai faci spunându-ţi că nu mai are nici un rost. Aşa e viaţa! Nu mai vreau să gândesc în funcţie de ceea ce am trăit, ce am avut. Vreau să am din nou încredere, vreau să pot din nou să mă bucur de ziua de azi. Trecutu-mi este duşman uneori şi oricât de tare m-aş forţa, se pare că mereu câstigă în detrimentul prezentului, pe care îl ignor atât de des. Am iubit, am iubit până ieri… când, scotocindu-mi inima n-am mai descoperit niciun colţişor unde să mai pot face loc altcuiva. Un el a încercat să-mi fure inima cu totul. Văzând că are sorţi de izbândă, a mişcat-o până când a întors-o pe veci. Am ţipat şi nu m-a auzit. Mi-a întors inima spre trecut şi a lăsat-o aşa ştiind că astfel, măcar nu voi mai lăsa pe nimeni să ajungă acolo. Îmi doresc din tot sufletul un nou început. Şi pentru prima dată nu-l mai vreau de mâine. Îl vreau acum! O să închid ochii, o să zâmbesc şi o să iert din nou. Aş vrea să uit... şi voi uita! Îmi este teamă că voi pierde clipele, lăsându-le să moară şi n-aş dori asta pentru nimic în lume. Nu mai vreau să-mi irosesc prezentul cu nimicuri, sau cu cine nu mă merită. Dragostea este o poveste straveche,dar care este întotdeauna nouă, este spaţiul şi timpul măsurat cu inima, este singurul joc unde amândoi câstigă sau amândoi pierd. De această dată am pierdut…şi de aceea am preferat să îngropăm trecutul în spatele culiselor. Oamenii se întâlnesc şi se cunosc...apoi se despart. Se despart pentru că au făcut imprudenţa de a se cunoaşte. Se despart, dar nu se uită. Nu se uită, dar suferă şi cum mulţi fug de suferinţă, puţini ştiu să iubească. Povestea tuturor...sau până la urmă poate doar povestea mea ...cine stie…
Dar îmi promit mie însămi, că de azi, îl voi iubi doar pe acela care iubeşte ploaia şi o casă bună şi priveşte viaţa împăcat, doar pe acela il voi urma prin furtună, şi la focul sufletului său mă voi încălzi neîncetat… Îi voi spune c-am sosit să-i aduc gâanduri bune... ...izvor nesecat de linişte, şi că-mi doresc ca sufletul.. să-i fie mereu răsărit de soare şi senin în zare, iar eu nu-mi voi dori decât să-i fiu mereu gândul...cald şi bun, să-i fiu mereu inima... ...şi fiecare picur de tristeţe ce i se va aşterne uneori, în cale, eu să-i fiu doar întărire pentru trup şi suflet...dacă mă va accepta aşa cum sunt…un suflet însingurat, dar sincer şi frumos.
Te simti o corabie ratacita in larg plutind pe valurile vietii si fiecare val se izbeste cu putere de malurile
sufletului tau,ai vrea sa ancorez intr-un loc unde vorbele nu dor,oamenii nu mint ,un loc unde sufletele sunt libere sa zboare sa simta lumina si mangaiere?...oare locul acesta exista?Poate ca da,dar nu l-ai gasit tu inca si-ai obosit sa tot cauti,sa te lovesti mereu de aceleasi iceberguri ce ti-au zdrelit sufletul putin cate putin,simti
cum usor te duci la fund si te ineci in marea lacrimilor tale,in gustul lor amar...Inchizi ochii si te visezi pasare hoinara zburand prin destin,stapan/a peste uitare,taceri si nelinisti,cauti tinutul de pace al iubirii,undeva trebuie
sa existe si cand il vei gasi...iti vei odihni sufletul pe flori de curcubeu,pe flori de speranta cu gandul ca intr-o zi vei invata sa pierzi oameni,sa uiti oameni,vei invata sa nu iti mai spanzuri visele cu lanturi de iluzii,sa nu mai faci risipa de lacrimi pentru orice vorba aruncata la intamplare,sa iei oamenii asa cum sunt ,fara a te chinui in zadar sa ii intelegi,poate vei invata sa fii un pic egoist/a ,sa iti pastrezi si pentru tine o farama din sufletul tau,sa nu il mai pui in palma oricui,intr-o zi poate vei invata sa canti,sa zbori fara sa ai nevoie de doua brate care sa te imbratiseze ,sa iti dea aripi, poate intr-o zi vei invata sa zambesti,dar...poate...intr-o zi...!...
Ai simtit vreodată cum ucide tăcerea, răceala şi indiferenţa? Încet...lent...ucide sentimente, relaţii, ofileşte, usucă suflete...sugrumă iubiri...erodează...până nu mai rămâne nimic...lipsa de comunicare este cel mai mare duşman al unei relaţii, de orice fel...este un zid de care degeaba te tot dai cu capul, încercând să pătrunzi dincolo...eventual rămâi cu capul spart...dar, tot pe dinafară rămâi...este o poartă la care baţi şi strigi degeaba...nu-ţi auzi decât propriul ecou...până ce ţi se face frig, până ce îţi îngheaţă sufletul umplut de durere...până ce nu mai ai glas să vorbeşti de unul singur, în pustiu...până ce moare totul...până ce renunţi puţin câte puţin...tăcerea şi indiferenţa pot răni mai rău şi pot distruge mai mult decât orice cuvint...tăcerea e sinistră...nu o lăsa niciodată să te îndepărteze de cei care ţin la tine şi bat la poarta ta...Nu lasa "singuratatea in doi" sa intre in viata ta...
Intr-o noapte de siguratate, priveam la steaua pe care, de mica am ales-o ca fiind a mea, deodata am vazut-o cum se prabusea, pierzandu-si lumina in drumul spre pamant. A cazut langa mine si atunci am stiut ca isi traia ultimile clipe. M-am apropiat de ea si printre lacrimi am implorat-o sa nu moara, ca nu mai are cine sa imi aline singuratatea. Mi-a spus: “O alta stea va trai alaturi de tine. Sfarsitul meu inseamna un inceput pentru tine”. Si s-a stins. A doua zi i-am inteles cuvintele caci te-am intalnit pe tine si de atunci imi luminezi fiecare pas, devenind steaua ce mi-a fost prezisa. Te iubesc!
Impreuna i-am furat soarelui o raza si ne-am facut cunune de fericire. Eu i-am rapit marii o lacrima si am daruit-o pamantului ca sa te aduca inapoi, in zilele cand erai departe de mine. Am schimbat soapte cu iarna, ce tocmai a plecat, ca sa nu ne inghete iubirea. Am cazut in genunchi in fata rasaritului si l-am implorat sa mai stea in inimile noastre. Astazi,in sarbatoarea iubirii, toate minunile sunt alaturi de noi caci natura ne-a binecuvantat cu puritate, iar iubirea mea este mai sincera decat roua diminetii! Te iubesc!
Stau si ma gandesc cum sa ajung mai aproape de inima ta… si nu reusesc sa imi dau seama… ce lipseste… ca noi sa fim impreuna pentru eternitate… poate ca asa ne e scris, sa fim departe… unul de altul… si sa iubim prin suferinta… Am nevoie de tine… Vreau ca in fiecare seara sa adorm cu tine… si a doua zi, dimineata sa fii tu cea langa care sa ma trezesc… Vreau ca tu sa reprezinti visele mele, vreau ca tu sa fi motivul pentru care sa traiesc, vreau ca tu sa fii TOTUL.
Am comis o crima frumoasa, iubito: am indraznit sa sfidez ratiunea si sa ma las prada unei feerii numita IUBIRE. Si te iubesc asa cum o pasare iubeste zborul si libertatea, asa cum albina iubeste floarea; tu esti infinitul meu magic. Esti religia mea de abur si intuneric si in fiecare noapte ma cobor in sanctuarul viselor, unde-ti cladesc latare de marmura, impodobite cu petale de trandafiri pe care valseaza picaturi de roua, izvorand din doi ochi superbi. Esti refugiul meu. In bratele tale am descoperit o lume noua, am gasit o alta definitie a fericirii, am invatat sa respir un alt aer, sa zambesc sub un alt cer. Zi de zi iti multumesc pentru ca esti Tu si imi aduci zambetul pe buze! Te ador!
Sunt un suflet prins in vraja ochilor tai, ratacesc prin bratele tale si ma topesc pe buzele tale stingandu-ma intr-o pasiune incinsa de iubirea noastra. Un suflet pereche, o singura fiinta. Voi fi al tau pt o eternitate, dragostea mea te va astepta sa o imbratisazi si sa te vad fericita. Fericirea mea e stralucirea din ochii tai, vibratiile corpului tau si mangaierile in care eu ma pierd.
Sunt valul ce-ti saruta pasii Sunt valul ce se-apropie de tarm Iar tu esti tarmul ce m-asteapta Si voi veni, chiar de ma sfarm, Pe trupul tau voi fi o apa Voi fi al ta acum si-n veci, Caci m-am nascut din vânt si ape Si-am strabatut oceane reci Ca sa te am aproape Ti-oi da iubirea în zori de zi Din raza de la soare Si-n raza lunii te-oi iubi Caci te-oglindesti în mare. Menirea mea-i sa te iubesc A ta, sa ma iubesti in veac Caci fara tine, ma gandesc, As fi o unda într-un lac. De aceea pasii am sa-ti sarut Ce-i lasi în fire de nisip, tu fee Caci pentru tine m-am nascut Si-a ta voi fi in veci.
Dă-mi mâna, s-alergăm nebuni
Prin ploaia deasă ce se cerne
Din norii negri de furtuni,
Ce noaptea-n jur ne-aşterne...
Nu-ţi fie teamă, fiindcă-n doi,
Înfăşuraţi în voal de stele,
Vom da tot timpul înapoi
Şi clipe vom trăi, rebele...
Iar ochii tăi... făclii de dor
Iluminând aprins, în noapte,
La piept te strâng, tainic fior,
Şi „te iubesc” rostesc, în şoapte...
Vei fi de-a pururi al meu gând,
Cu tine-nfrunt chiar omenirea
Şi simt c-alături, orişicând,
Putem învinge nemurirea...
Mi-eşti drag! Ce ar mai fi de spus ?
Nimic nu poate să dezlege
Ce ne-am jurat, într-un apus...
..........e mai presus de lege !
(poezie de de Gabriel Matran
E ziua ta,maicuta buna
Toate florile din lume
Astazi pentru tine,am sa le prind intr-o cununa
Si cantece…si raze de soare…
Nisipul de la mare…si o bucata de luna
Toate astazi cu mine recita
Poezia frumoasa,pentru tine scrisa
Fi mama,o viata fericita
Cand astazi sufletul tau de dor,ma cheama
Si ochii tai blanzi,frumos tezaur
Parul tau,cosite de aur
Frumusetea-ti nemaiintalnita,scot la iveala
Este astazi ziua ta,
Si casa,de flori iti este plina
Bucuria azi troneaza,in a ta inima
Dar un lucru vreau sa stii mamica mea,
Chipul,cu care imi e tatuata inima
Ca pe cerul mare,sunt stele o mie
Printre ele,numai una
Ti-am gravat-o cu iubirea
Ce pe veci ti-o port.
(posta de Iulia , pentru mama mea , Felicia)
Legenda martisorului
A fost odata ca niciodata, o vreme in care Soarele intruchipat intr-un barbat chipes obisnuia sa coboare pe pamant pentru a dansa hora in sate. Stiind care este noua pasiune a Soarelui, un dragon l-a urmarit si intr-una dintre aceste incursiuni pe pamant, l-a rapit si l-a aruncat intr-un beci, in castelul sau.
Pasarile au incetat sa cante iar copiii nu mai puteau sa rada, dar nimeni nu indraznea sa-l infrunte pe dragon.
Intr-una dintre zile, un tanar curajos a decis sa coboare in beci si sa salveze Soarele. Majoritatea oamenilor l-au insotit, dandu-i tanarului din puterea lor, pentru a reusi sa invinga puternicul dragon.
Calatoria sa a durat trei anotimpuri: vara, toamna si iarna. La sfarsitul ultimului, tanarul a reusit sa gaseasca castelul dragonului, unde era intemnitat Soarele. Si a inceput lupta, care a durat zile pana cand dragonul a fost infrant.
Fara puteri si ranit, tanarul a eliberat Soarele, reusind sa faca fericiti pe toti cei care-si pusesera ultimele sperante in el. Natura a reinviat, oamenii au inceput sa zambeasca din nou, doar flacaul nu a mai apucat sa vada primavara venind. Sangele cald din ranile sale cadea pe zapada.
In timp ce zapada se topea, flori albe, numite ghiocei, mesageri ai primaverii, rasareau din pamantul destelenit. Cand ultimul strop de sange al tanarului s-a scurs pe zapada imaculata, a murit fericit ca viata sa a servit unui scop atat de nobil.
De atunci oamenii obisnuiesc sa impleteasca doi ciucuri: unul alb si altul rosu. La inceputul lunii martie, barbatii ofera aceasta amuleta, numita martisor, fetelor pe care le iubesc.
Culoarea rosie reprezinta dragostea pentru tot ceea ce e frumos si ramane simbolul sangelui bravului tanar. Albul simbolizeaza puritatea, sanatatea si ghiocelul, prima floare care apare primavara.
Semnificati literara a martisorului este: micul martie. Un martie mai mic pe care sa-l purtam la piepturile noastre pentru ca iarna sa fie uitata si noul an sa inceapa.
Cum te iubesc? Să-ncerc o-nşiruire.
Adânc şi larg şi-nalt, atât cât poate
Atinge al meu suflet când străbate
Spre graţie, spre tot, spre nesfârşire.
Şi te iubesc cu zilnica iubire,
În paşnic fel, în zori, pe scăpătate -
Şi slobod, cum te lupţi pentru dreptate,
Curat, aşa cum fugi de linguşire.
Şi te iubesc cu patima avută
În vechi dureri şi cu credinţa care
Părea, cu sfinţi copilăreşti, pierdută.
Şi te iubesc cu zâmbet, plâns, suflare,
Cu viaţa mea! - şi Domnul de-mi ajută
Te voi iubi în moarte şi mai tare.
