😘😘

Te- aruncat viața -n calea mea precum pe-un val de mare si mă privești cu ochi de foc, dar plini de  frumusete să-mi luminezi depărtarea, fețele zilei și amintirile, visarea și taina care mă smintește.  Tu ești primăvara în care eu rătăcesc prin pomii înfloriți atunci când gândul tău îmi ghicește frământarea, simplitatea în care îmi visez visul și toată truda ce-i dată frunzelor în visul tulpinii. Cu tine doar vâslesc prin gânduri spre malurile în care am și fericirea și sângerarea și valul. Vreau să trecem de umbre, de pietre, de ape, de ploile  sau de ceața lipită de o aripă. vreau să îmi încercuiești visarea, să îmi răstălmăcești tot universul, să visăm că suntem în largul unde nu ne mai străjuiesc tăcerile și nici ploile nu ne mai sunt catarge. Vreau să te înalți în tulpini, în seninul umbrelor mele și să îmi fii văzduh fără temeri, luciul unei lumini care mă îmbracă în straiele ei, să nu mai fiu prizonierul unor imagini sub apele care îmi curg visările și nici drama recitată de o pușcă.  Exiști în mine, îmi vorbești prin lumină și oricare gest de al tău îl ascund sub pleoape ca să pot să îți simt pielea de nisip și părul aspru ca iarbă, să surâd dezinvolt când eu sunt pana și tu îmi ești foaia. Navigăm ca pe o mătase dăruind lumini unor astre ascunse hiene în ierburi, dăruim visului de buturugă, copacilor într-o liniște a iubirii ca ofrandă a viselor care ne desenează fiecare punct cardinal în forma cărării sub lăsatul de zăpezi. Iubirea nu își termină pașii în viermuirile anilor care trec sau sunt lăsați în șoapte, ci doar în anotimpuri care se îmbracă cu noi sub ploi nestăvilite de cuvinte din sfântul mit al sorții. Aici avem râul lumilor fără maluri și lumina brăzdată și scoica și sideful ei în care eu visez veșnicia ta. Eu vreau să fiu ce sunt , o adâncime a unei zări, pământul unui Pământ al tău, să pot să mă înalț în tulpini de mări să pot lumina și din rugi și din fața zilei și din amintiri.